L-am prins cu alta, ce fac acum? Îl părăsesc sau îl păstrez?

Iubirea nu este veșnică, asta e clar! Și nici nu durează trei ani sau cinci luni, durează atât cât o întreții. Dar chiar și când tu o întreții, celalalt, e posibil sa întrețină alta iubire, iar la un moment dat afli. Și ești în stare de shoc. La început nu înțelegi nimic. Iti fuge pământul de sub picioare și nu mai poți gândi. Treptat, îți revii, îți simți corpul amorțit și începi sa întrebi continuu și aberant, oarecum, „De ce?”.

Nu exista răspuns corect la aceasta întrebare. Asa ca mai bine renunti la ea, dar știu ca nu poți face asta imediat, uneori nici după cinci ani nu renunti la ea… Apoi, începi sa îți cauți vina, dar și sa o ataci pe curva aia care ți-a furat bărbatul… Întrebare: Ți-ai dat cumva seama de când nu mai era al tău? Ai fost atentă la el vreun pic sau te-ai concentrat pe ce ai sau nu ai tu de oferit? Relațiile sunt ca oamenii: se nasc, cresc și mor… Este adevărat ca este important când are loc decesul relației.

Unii au „noroc” și rămân toată viata împreună, alții experimentează mai mult pana își găsesc jumătatea, alții nu și-o găsesc niciodată. Nu despre asta e vorba acum. Ce faci când afli ca te înșală? Pai, cred ca sunt doua situații în care sa poți fi înșelată. Una, sa te însele la greu, dar sa nu afli niciodată, evident, este situația ideala. Și a doua, afli nu doar ca te înșală, ci o mai și iubește. Asta, clar e periculoasa și duce instantaneu la decesul relației. Zic eu… Dacă el iubește alta femeie, orice încercare de a-l tine cu forța îl va face sa simtă mai întâi mila fata de tine, apoi vei trezi în el doar sentimente de respingere, pentru ca bărbatul este un cuceritor, nu o spun eu și nici nu e noua ideea. Asa ca o mișcare isteață cred ca ar fi sa îl lași sa plece și sa vadă cat de echilibrata ești, cat de indiferenta ești dacă rămâne sau pleacă. Ar putea fi uimit de reacția ta, la început, apoi s-ar întreba dacă îl mai iubești.

Da, bărbații vor sa fie iubiți, nu doar noi femeile avem nevoie de iubire… În timp s-ar mai gândi la tine și poate ca și-ar da seama ca tu i-ai oferit clipe frumoase și ca are nevoie sa simtă din nou ce a simțit lângă tine… Bine, asta nu este o garanție ca se va întoarce la tine și nici o rețetă sigura de succes. Este doar un punct de vedere. As vrea sa reții ceva, însă. Dacă ai aflat, iar el nu face nimic ca sa te tina în relația cu el, e clar ca a vrut sa afli… Și ce faci tu pentru el nu mai contează. E bine sa procedezi asa? Nu știu. Nu ofer răspunsuri. Doar posibile variante și întrebări..

Love Lady Butterfly

Să crezi tu că eu nu judec atâția ani

Poate că am lăsat pe o ureche toate aceste responsabilități sa chinui sa turmentez sa regulez sa te bag in pizda matii sau doar sa te judec in cotidian.

In vremurile astea am intrat şi am ieşit cu bocancii plini de noroi in viața ta. Poate am lovit şi am spart acea vază din porțelan atât de scump al ființei tale.

Am un chef nebun sa te judec, tu om contemporan al societății îndoielnice. O tu curvă morală vânzător de moravuri uşoare şi premergător al distrugerii fărâmei de societate în care trăieşti.

Azi te înjur cu un motiv, un motiv anume nu că eşti: curvă, laş, nesimțit, proastă. Azi te înjur pentru că nu te mai suport, nu mai suport curvele moraliste, doctori docenți în minciună şi onanişti notorii.

Mă te fut în gură zdreanță vezi că  ai o bilă neagră la Karma şi te va lovi.

Închei fugar

PtSuflet.

Ps: iar ne îndrăgostim de cu toamnă?

As fi putut intelege

Aş fi putut înţelege că nu mă mai iubeşti. Aş fi putut înţelege că ai realizat că nu sunt eu persoana alături de care să îţi doreşti un viitor. Aş fi putut înţelege că te-ai schimbat, că nu mai ma vezi la fel, că nu mă mai preţuieşti la fel. Aş fi putut înţelege că nu mă consideri destul de bun pentru tine, că îţi doreşti mai mult, că îţi doreşti altceva.

Aş fi putut înţelege că vrei o altă persoană în viaţa ta. Aş fi putut înţelege că te-ai îndrăgostit de altcineva, fără să te obosesc cu lamentări, cu reproşuri şi cu întrebări fără rost. Aş fi putut înţelege că vrei să pleci, să nu mă mai vezi, să uiţi de mine, ca si cum n-as fi făcut vreodată parte din lumea ta.

Aş fi putut înţelege că nu mai însemn nimic pentru tine, dacă mi-ai fi spus toate acestea cu sinceritate şi cu puţină blândeţe… cu acea blândete cu care ar trebui să anunţi un suflet dependent de dragostea cuiva că-i iei totul. Că-l laşi singur, fără niciun vis.

Aş fi înţeles totul, oricât de greu mi-ar fi fost să accept… Dar n-am reuşit să înţeleg trădarea. N-am reuşit să înţeleg lipsa de respect pe care mi-ai arătat-o atunci când m-ai lăsat să cred că eu port vina nefericirii noastre.

N-am reuşit să-ti înţeleg lipsa de consideratie şi atitudinea perfidă. N-am reuşit să-ţi înţeleg lipsa conştiinţei şi cruzimea cu care mi-ai prelungit agonia când ai văzut cât de greu îndur supliciul de a mă simţi nedorit, neiubit, în plus.

N-am reuşit să înţeleg de ce n-ai făcut măcar un ultim gest de omenie şi să mă părăseşti “frumos”, cu elegantă. Fără amintiri urâte, fără să mă faci să te detest.

Fără să-mi împovărezi sufletul cu regrete şi cu complexe nemeritate.
Şi nu, n-am reuşit să înţeleg de ce nu te-ai gândit măcar o clipă şi la mine, la faptul că este deja prea mult că îmi năruiesti un vis şi că n-ar mai trebui să îmi mai năruiesti şi încrederea în oameni.

N-am reuşit să înţeleg de ce ţi-a fost mai uşor să taci, să te prefaci şi să mă amăgeşti. N-am reusit să înteleg de ce nu m-ai lăsat liber din clipa în care n-ai mai avut nevoie de mine, de ce m-ai lăsat să visez în continuare si să lupt inutil să te fac fericita. N-am reuşit să înţeleg de ce m-ai supus îndoielilor, spaimei şi nesiguranţei. N-am reuşit să înţeleg cum e posibil ca iubirea să devină indiferenţă atât de uşor…

Aş fi putut înţelege că ai decis ca povestea noastră de iubire să nu aibă un final fericit pentru mine, dar n-am reuşit să înţeleg de ce ai ales să îmi oferi un final apoteotic, nemeritat, plin de regrete şi dureri.

Aş fi putut înţelege că nu mă mai iubeşti, dacă mi-ai fi vorbit cu sinceritate şi cu puţină blândeţe… pentru că te-am iubit atât de mult încât aş fi putut înţelege că trebuie să te pierd

PtSuflet.

Confesiunile unei dame de companie

10443410_681787895208999_1220296917806808893_n

Cand eram mica imi doream cu tot dinadinsul sa devin o balerina faimoasa, sa ma aplaude o sala hipersaturata de oameni, sa stiu ca vine lumea sa ma vada chiar si atunci cand va sta in picioare, ca se vor vinde biletele la spectacolele mele cu luni inainte si cu niste preturi pentru buzunare foarte incapatoare. Aveam sa fiu dorita de public. Aveam sa sa vad cozi interminabile in fata salii de spectacol in care eu, si nimeni alta, urma sa evoluez.

Aveam sa aflu mai tarziu ca dorinta imi va fi indeplinita, insa nu chiar cum visasem initial. Nu aveam sa fiu chiar balerina, alt gen de public avea sa ma indrageasca, insa la fel de numeros, lumea avea sa se inghesuie pentru a ajunge la mine si pretul… pai pretul nu era deloc mic. Fiecare avea sa plateasca mult. Stiu ca te gandesti la bani, insa nu mereu pretul se traducea in bani.

Acum incerc sa-mi amintesc exact cum am formulat dorinta din copilarie. Poate nu am fost suficient de clara, poate ca am uitat de fapt sa mentionez cuvantul balerina atunci cand imi lasam geana ce avea sa-mi indeplineasca dorinta sa alunece la piept. Deseori ma trezesc incercand sa-mi amintesc exact cand si cum s-a produs ruptura.

Cand a inceput totul? Exact nu mai stiu, dar as putea banui ca a fost un moment in care am realizat ca sunt dorita de foarte multa lume si altul in care mi-am dat seama ca as putea profita de pe urma acestui fapt. Probabil ca mi-a fost inoculata si ideea cum ca totul in viata se plateste si nu aveam sa permit cuiva sa ma aiba gratis. Si asa a urmat o perioada in care m-am ambalat frumos si am inceput sa ma vand. Eram ca un obiect de arta, ca cel mai pretios exponat al unui muzeu numit banal, lume… sau cel putin asa ma vedeam eu. Dar nu se spune ca pentru a deveni un om de incredere in ochii altora trebuie mai intai sa ai incredere in sine? Mi-a fost relativ usor caci si cei din jur ma priveau la fel cum o faceam si eu.

734351_250625301776112_11181966_n

Au fost ani de zile in care nu am constientizat ce se intampla. Imi placea. Toata lumea avea de castigat. Dar ce se intampla cand clientul, fidel pana atunci, nu mai are cu ce plati? Te oferi pe datorie? Poate, atata timp cat iti garanteaza cumva ca nu vei iesi in pierdere. Si atunci am inceput sa gandesc in termeni de marketing si management. Eram atat de implicata in promovare, in cum sa obtin cat mai mult pentru cat mai putin, dar si clientii sa ramana satisfacuti si fideli. Ma concentram atat de mult pe partea asta incat nu stiu exact cand am realizat ca era vorba despre mine. Oricum, asta s-a intamplat tarziu.

Imi mergea afacerea, o duceam bine, dar la un moment dat m-am intrebat ce am ajuns. O companie axata pe furnizarea de servicii, asta eram. Eu eram managerul, insa tot eu eram si produsul.

Intotdeauna am fost construita pentru a iubi. Iubeam sa iubesc si iubeam sa fiu iubita. Stiam prea bine ca numai atunci cand iubesc sunt in stare sa ofer ce-i mai frumos, sunt in stare sa ofer senzatii si momente pentru care unii oameni ar plati oricat. Si astfel, in spirit autodidactic, m-am antrenat sa iubesc. Nu era deloc un sentiment fals, poate doar fortat, autoindus, dar exista si profitam de el cat puteam. Ma determina sa ofer tot ce aveam mai bun sau doar… tot.

Oamenii erau fericiti si pentru inceput asta era profitul meu. Eu le ofeream tot, ei imi ofereau destul sau poate chiar totul lor. Zambete, imbratisari, cuvinte calde, priviri iubitoare, un suflet care sa ma tina noptile in brate etc. Initial eram fericita asa. Mai tarziu am aflat ca nu poate fi mereu asa, ca nu pot obtine atat de usor tot ce imi doresc. Problema era ca nu puteam oferi mai putin. Puteam oferi treptat, dar tot. Si asa aveam sa ies in pierdere. Aveam nevoie de o campanie care sa ma scoata din aproape falimentul sufletesc. Asa ca am inceput sa cer si cerintele n-au intarziat sa-mi fie indeplinite.

Totul a devenit in scurt timp o afacere aparent profitabila. Obtineam ce imi trebuia atata timp cat ofeream ce se cerea pe piata. Nu tineam cont de oamenii care apelau laserviciile mele, ci doar de oferta lor.

pozablog

Prieteniile se plateau, dragostea se platea, compania mea se platea, totul se platea. Ofeream in schimb o alta viata. Vezi tu, cei care ma doreau erau oamenii nemultumiti de viata pe care o duc, oamenii care se complac in situatii complicate, in rezultatele alegerilor lor. Eram un bonus in viata lor. Le aduceam exact ce le lipsea, insa niciodata nu aveau curajul sa faca o alegere definitiva in sensul dorit de ei. Pe mine nu ma deranja deloc. It was a win-win situation. Nu ma interesa viata lor de zi cu zi, nu ma interesau celelalte activitati intreprinse de ei. Compania mea se platea la minut. Cand nu plateau, aveau de suferit mereu, fara exceptie si fara intelegere din partea mea.

Nu ma plateau, nu le ofeream nimic bun, ba dimpotriva. Era ca si cum aveam semnat un contract care ii obliga sa presteze satisfactie la orice ora din zi. Daca nu era asa, ii durea ulterior.

In aceasta line of duty am cunoscut extrem de multi oameni, buni si rai, fericiti si mizerabili, frumosi si urati, blanzi si violenti.

Incet, incet lucrurile s-au schimbat. Am inceput sa constientizez ca, desi afacerea mea era prospera, ceva nu era in regula, ceva tot imi lipsea, dar nu stiam exact ce si de unde. Neputand sa identific problema, nu aveam cum sa gasesc o solutie. Aveam tot ce imi dorisem, mai putin partea cu balerina pe care si asa o facusem uitata definitiv, totul era exact cum planuisem. Imi iesea exact rezultatul scontat. Si cu toate astea, ce lipsea? Ce nu era in regula? Se putea sa doresc si mai mult? Dar ce insemna mai mult? Exista mai mult? Nu puteam sa inteleg cum se face ca avand ce am cautat mereu, obtinand totusi o satisfactie, si deloc mica, nu eram fericita.

PtSuflet.