Cartea: Am sunat după 5 ani

 

L-am sunat după 5 ani. Cu o reţinere maximă, simţeam că inima îmi bătea în tandem cu gândurile mele, vârtoarea ei era aproape copleşitoare. Părea chiar ciudat, El nu şi-a schimbat numărul de telefon, simt că încă aştepta şi tânjea după acest moment. Atunci când în sfârşitul aşteptării mele covârşitoare a ridicat receptorul, ființa mea s-a cutremurat.

– Oare ce o fi fost în mintea Lui ? Vocea îi părea neschimbată şi caldă, când l-am auzit spunând ”alo” răsuflarea mea s-a oprit, am rămas fără cuvinte, nu ştiam ce să zic. Atunci înțelesesem ce căutam eu cu adevărat în toate relaţiile mele de până atunci. Nu puteam fi fericită alături de nimeni altcineva. Fericirea inerentă ce o aveam în momentele acelea că îl auzeam în sfârşit era greu încercată de faptul că în mine era un mare gol… Am realizat pe loc că tot ceea ce lipsea din viaţa mea era El.

Ţin minte că ultima oară când ne-am zărit acum 5 ani susținea că mă va iubi mereu, am renunţat la tot ce însemna El, nimic nu pot să regret mai mult decât momentul când am plecat şi am lăsat totul pradă sorţii.

Acel ”alo” m-a blocat cu telefonul în mână, telefon ce nu putea să spună în locul meu tot ce era de zis, nu am putut rezista, am închis.

Cascada de sentimente ce mi-au invadat sufletul a fost prea mult. Cu telefonul încă în mână, de parcă simţeam ce va urma, a venit un mesaj:

Ştii cât am aşteptat acest telefon? Speram să-ţi aud glasul dar simt că mai presus de toate eşti nesigură de ceea ce îţi doreşti. Asta nu va duce la nimic bun, tu încă nu şti ce vrei!

coperta

 Uite deja te-ai dezarmat din nou, ca şi atunci, ca şi de fiecare dată când eu am găsit cusur la tot ce era nedrept în firea ta… Pentru clipa asta am tânjit neîncetat, ştiu de ce ai sunat, doreai să afli dacă te mai iubesc. Da! Asta te chinuie, indezirabilul te iubesc…

Mai degrabă să şti dacă te mai iubesc eu, decât să îţi recunoşti în sinea ta că ai făcut o mare greşeală!’’

 

Am sunat imediat, era prea mult pentru mine, nu mai vroiam să suport situaţia aceea ingrată, dar încercările mele de a suna din nou și din nou au fost fără succes, nu mai puteam să dau de el.

Am încercat şi în zilele următoare. Nu a mai fost nimeni care să îmi dea alinarea pe care o doream măcar răspunzându-mi la capătul celălalt al firului.

Oare să fi scăpat atât de uşor de tremătul acestui bărbat? Adică El, pur și simplu, a disparut din acest moment din mintea mea? Totul era atât de uşor pentru a mă debarasa de umbra lui ? Am zis că nu mă mai gândesc…
Imediat cum am zis că nu mă mai gândesc am şi fost  copleşită de întrebări!

– Oare să fie încă supărat pe mine? Trebuie cu siguranță să fi înțeles că am plecat, când am simțit că nu mai puteam să mă regăsesc.

– Chiar nu poate trece peste asta?

Adică de ce să îmi asum ceva ce poate trece de la sine, hai că poate doar e bărbat…

Cu greu mai puteam să îmi pun ordine în gânduri despre el. El era pe atunci foarte diferit de mine. Poate de aceea, visător, atras de idealurile cavalerești, surd chiar și la cea mai mică sugestie de a se comporta prudent în ale iubirii… era irezistibil.

Pe când formam un cuplu, era un tip cât se poate de nepractic, nepractic dar al naibii de chipeș.

Vreau să spun că nu odată l-am iertat pe acest bărbat nesuferit. Doamne de câte ori m-a exasperat, cred că e, pe departe, cel mai imatur bărbat posibil ca să constat că de fapt el face pe indiferentul cu mine.

Mai mult ca sigur că, trăia doar pentru stima şi respectul propiu, un egoist, un insensibil, un soare care apune și care se iubeşte atât de mult doar pe El.  

– Oare este posibil să îl mai iubesc? Dacă îmi spunea cineva că mă voi dărui, până am să uit de mine, nu aş fi crezut niciodată. În fond, ar trebui să cântărească toate argumentelle, i-am oferit totul chiar din primul moment.

Chiar și acum cu toată fiinţa mea visez cu ochii deschiși cum îi ţineam capul în braţele mele, cum degetele mele se jucau în părul lui, cum îi atingeam buzele şi le pregăteam pentru a fi sărutate.

O nu, iarăși amintiri…  Amintiri ce mă exasperează de-a dreptul!

Dar sunt doar amintiri! Nu, Eu nu îl mai iubesc, nu îl mai accept, nu, nu îl mai doresc.

– Dar oare unde o fi? Oare ce o fi făcând? Cu siguranță că mă mai iubeşte! Altfel nu ar fi răspuns după atâta timp…

Nu, nu îl voi accepta atât de uşor înapoi!  Eu va trebui să îl fac pe el să înțeleagă că de fapt El mă dorește înapoi! Poate, îl voi accepta ca să pot să îl alung, îi voi da ocazia să sufere… voi fi răzbunătoare şi îl voi părăsi în uitare!

Cu siguranță că ochii lui frumoşi sigur nu au uitat cum capitulau negreșit în fața mea și măngâiau trupul meu de fiecare dată când mă vedeau.

– Off, oare cum este posibil ca amintirea lui să provoace încă un asemenea tremur în ființa mea.

Am nevoie de el, cât oare să îl mai doresc, cu siguranță că o să îi citesc din nou pe chip iubirea ce încă mi-o poartă, dragul de El.

Oare ce o fi în mintea Lui?

Acest fragment deschide parcursul primei cărți a autorului PtSuflet.

Cartea completă în format digital click:
en_generic_rgb_wo_60

                                                        

– Oare ce o fi în mintea Ei? Când a sunat acel telefon, cred că am învălmășit toate gândurile pe care le-am pus cu trudă în ordine. Am trecut peste cea mai puternică rigoare care poate exista în mintea unui bărbat. Acum oare ce facem, cine pe cine vrea să bulverseze mai rău?

– O fi fost iarăși un joc perfid al ei? Iar ar fi zis că o bulversez în tot ceea ce ea reprezintă? Nu, femeia asta era periculoasă, dacă nu mă vroia înapoi cu siguranță că poate vroia să se asigure că mie nu îmi era bine…

– Să mă răzbun? Nu… dacă faceam asta, nu aş fi fost cu nimic mai presus decât Ea.

Atâtea emoţii mă încercau, sau poate nu mai simţeam nimic, sau mai corect ar fi fost să fiu până la capăt un veritabil gentleman? Ar fi fost oportun, poate și fiindcă încă simţeam aroma ei pe buzele mele, aroma ei în mâinile mele, aroma ei în firea mea.

– Nu aveam cuvinte să i le spun care să nu o fi acuzat, absolut nici unul pe care să nu îl încarc cu răutatea strânsă din durerea trăită.

Nu aveam idee cum să spun tot ce nu a fost spus în acei cinci ani precum și toate gândurile care m-au chinuit în lipsa ei. Dar eram sigur că Ea cu siguranţă a înțeles mai presus de orice că Ea, de fapt, încă mă iubește!!!

– Dar, eu aş fi fost credibil, când toate cuvintele pe care i le spuneam, denotau doar indiferenţa? Cu siguranţă că mă cunoştea atât de bine, încât nu avea rost să o mint! Că nu am avut răgaz de gândire, că nu am iubit-o niciodată, că nu o iubeam îndeajuns sau din contră, că nu o mai iubeam! Ce să mai zic, pur şi simplu aş fi minţit să zic că nu o mai doresc!!!

– Dar unde erau oare toate acele zbateri ale mele triumfătoare și războinice, gata să înfrunte orice emoție nestăvilită care s-ar mai fi ivit acum în prezența ei? Eram de-a dreptul contrariat de ceea ce simţeam!

Nu! Nu era iubire… Dar totuși țineam minte și acum cum ochii Ei în ziua în care a plecat aveau o teamă, aveau un regret, îmi spuneau, în repetate rânduri, toată povestea noastră. Toate acelea într-o singură privire iar finalul nu era prea fericit…

Ochii Ei erau obosiţi! Ochii ei contrastau cu chipul ei care se bucura în mod normal la gândul că mă vor mai revedea. Ochii ei erau singurii care nu mințeau!

Dar, nu o să îi caut scuze acum! Ce a fost a fost…

Stăteam așezat comod pe gânduri atunci, când a trecut primul an, parcă mă obişnuisem cu gândul că viaţa mea va fi fără ea şi că orice ar fi, trebuie să merg mai departe, iar acum ce fac, după atâţia ani, trec tocmai peste asta, peste comoditatea situației de acum, peste orgoliul meu?

Perioada ulterioară cu felurite prezenţe de femei, a desenat trecător chipurile lor pe pânza sufletului meu. Din cotidianul zilelor acestea cenușii cu siguranță că puteam să o aleg, la orice oră, o oricare altă Ea.

Totuşi, au trecut 5 ani grei și acum venise înapoi cu tupeu fantastic ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat ? Eu nu mai ştiam nimic de ea, iară iubirea mea pentru ea, cu siguranţă … a fost trădată!

Dacă mă duceamm chiar atunci la ea, ce aş fi spus? Totul este ok hai să reluăm viața din ACEL moment?

Oare ce trăiam eu atunci? Nu cumva aş fi pedepsit însăși ființa mea dacă după atâţia ani, în  care sigur şi-a croit viata fără mine, eu o invitam pur și simplu înapoi în inima mea?

Ea plecase de lângă mine! De atâtea ori am avut nevoie de ea în acea perioadă, să o iau în braţe, să mi-o lipesc de suflet, să mă regăsesc în Ea, dar ea plecase!

Nu eu de lângă ea! E clar că acum realiza că atunci când a plecat a făcut cea mai mare greșeală. Mi-a dat mie posibilitatea  să îmi dau seama ce fel de om era Ea cu adevărat. Mi-am pustiit existența în acele momente şi iată că acum tot acele momente mă macină.

Pur și simplu am jurat atunci că ea nu mai există, nu puteam să accept să revină. În acel moment durea cel mai tare.

Acum când Ea încearcă să revină în sufletul meu, acum realizez că am pierdut cu adevărat fiinţa Ei.

Am crezut că aveam de ales între a fi înțeles cum sunt sau ca un nebun, ca insensibil ori doar ca un bufon sentimental.

M-am înșelat. Acum mai am o alternativă. Pot alege oricând să fiu ceea ce am devenit.

Acest fragment deschide parcursul primei cărți a autorului PtSuflet.

Cartea completă în format digital click:
en_generic_rgb_wo_60

                                                                                                   I

                                                                                              Poate  

Poate că diferitele episoade memorabile ale vieţii mele ar fi fost altfel, dacă eram, cu o mai mare băgare de seamă la miciile detalii din momentele speciale ale existenţei mele. Îmi zic, din când în când, poate  dacă eu te-aş fi ascultat cuminte cu inima ferecată lângă a Ta aş fi părăsit toate acele umbre. Umbre şi tenebre semnificative, pot spune acum.

În cele ce vor urma se relevă seninătatea firii mele și vreau să îţi spun dragă cititor că această istorisire nu este o zvâcnire tristă a firii, oh nu brav om ce vrei să trăiești alături de mine aceste amintiri, ele sunt picături ale raţiunii.

Scrierea aceasta este o ilustrare a ce este, ca şi stare de fapt şi ce va fi, cutremurând poate cândva şi pe alţii o viaţă zbuciumată.

De la acea vârstă fragedă ştiam că va trece timpul şi pământul de sub tălpile mele, va fi pășit negreşit ferm şi mă va ghida necontenit spre o viaţă trăită numai cu fruntea sus.

Absolut fiecare experienţă însemnată, sau mai puţin însemnată, a dus la formarea inteligenţei mele. Lucru pe care în fapt şi în diverse situaţii ivite de-a lungul vieţii, am încercat deseori să îl definesc!

Ce este inteligenţa, decât, puterea de adaptare? Mi-am dat seama că în toate ce vor urma în viaţa mea, va trebui să fiu întratât de exigent cât şi maxim de corect cu mine însumi.

Nu, inteligenţi sunt cei care rezolvă nenumărate ecuaţii interminabile, date de alte minţi la fel de încercate şi chinuite. Nu! Inteligenţa, voi ajunge să o definesc după mulţi ani.

Ea nu este decât uzul elementelor date în ecuație până la potrivirea completă a necunoscutelor date. Ohh şi ce grozave s-au dovedit a fi acele necunoscute odată cu trecerea timpului.

Nu am ales un motto, am ales doar să nu îmi fie frică de ziua de mâine… Când nu am putut să îi nuanţez firea cuiva în gândurile şi faptele sale, am ales doar să îl culeg plăpând cu privirea.

În general nu am ales să le fiu călău atunci când şi dacă alegeam tot şi cu bune şi cu rele de la ei, cu moravuri obscure, cu imorale deprinderi şi cu senine, chinuite surâsuri care, pe parcurs, au devenit prea iubite.

Aşa am ales întotdeauna oamenii din jurul meu şi aşa îi aleg şi în ziua de azi. O vorbă veche după care mă ghidez, îmi repetă, întru infinit, despre firea umană:

Nu da intimitatea sufletului tău nimănui. Toţi cei care o ascultă, la un moment dat, vor trăda inocenţa şi moralitatea faptelor tale..

Am fost o fire introvertită, am ales întotdeauna să gândesc toate aspectele unei probleme și ulterior numai în deplină cunoștință de cauză să îmi exprim clar poziția pe care o adopt. Nu îmi era frică de trădare cât îmi era frică că vreodată voi fi nedrept cu un amărât al sorții.

Din trecutul meu îmi aduc aminte un moment dintr-o zi toridă de iulie! Ajuns acasă mai încântat de posibilitatea de a mă îndrăgosti mirobolant în noaptea ce va urma decât de ziua prăfuită şi anostă ce s-a încheiat, nu mă simțeam în apele mele.

Spaţiul meu intim se desfăşuara infinit în garsoniera ce îmi era la acea vreme fortăreaţă a firii şi spaţiu al nemuririi. Însă nu fac un secret că mi-a plăcut enorm şi au rămas ceea ce tânjeam tot timpul, viaţa trăită la maxim într-o energie totală şi călătoriile nelimitate de timp și spațiu ce aveau rolul să îmi ofere fiori noi în fiecare zi. De aceea am ales să nu ratez să profit și de acea seară minunată.

Încă de fraged tânăr neformat, experienţa tumultoasă a celor de lângă mine a fost de multe ori materializată strict în energia mea interminabilă şi ferocitatea cu care abordez chiar şi cele mai mici piedici în interminabila călătorie a existenței.

Sunt tot timpul conștient că atunci când totul va lua sfârşit. Voi fi, sigur, cu capul sus, cu zâmbetul sfidător pe buze şi cu o dorinţă fantastică de a explora necunoscutul în continuare… căci în acel moment doar necunoscutul va fi cel ce mă aşteaptă în noua călătorie şi cel ce îl voi tânji în continuare, în toate cele de neființă.

Reluând acum ziua toridă de iulie, mă aflu în situaţia mai sus amintită de tânăr june gata de a se îndrăgosti iremediabil în noaptea ce va urma. Doamne ce îmi plăcea la nebunie să apăs acele butoane ale personalităţii unor oameni, acele butoane care îi dezinhibă pentru a scoate din ei experienţa veritabilă a unor oameni cu adevărat dezlănțuiți.

Lucru pe care îl aveam în plan și în acea seară, într-o ofensivă des exersată. Prin diversele întâlniri amoroase pe care le aveam în acea perioadă, era musai să ies de fiecare dată învingător în explorarea totală a partenerei…

Sesizez acum că aceea a fost ocazia în care, ignorantul din mine, a învăţat o lecţie importantă referitoare la înţelegerea cu adevărat a profunzimii unui sfat gratuit. Din cauza adaptării mai grele la cotidianul tinereţii mele a fost necesar să treacă mulţi ani ca să văd că acesta a fost momentul din care a pornit totul.

O altfel de Ea, pot să zic că m-a găsit pe mine, total dezarmat, în asaltul ei, în activitatea mea de zi cu zi. Genul de femeie bine făcută, plină de viaţă care îşi cunoaşte cu adevărat valoarea atuurilor sale.

Nu mă refer aici doar la corpul bine făcut, sânii îmbietori, inteligenţa sclipitoare sau în general lipsa oricărui cusur din firea ei cum urma să mi se dezvăluie în desfășurarea evenimentelor din acea seară.

Femeia asta avea ceva aparte, avea un dar, un dar pe care nu l-am simţit în prima conjunctură al relaționării noastre, toată firea mea cu siguranţă era stimulată de alte gânduri, gânduri care erau conduse cu siguranță de partea fizică a dorinței mele de explorare.

Având în vedere experienţa mea de viaţă la acea vârstă, simţeam un îndemn nestăvilit la acumularea oricărei experienţe alături de o femeie ce părea inaccesibilă unui tânăr precoce dar neechipat cu calmul dat de o viață lungă.

Femeile ieşite din tiparele convenţionale erau, încă de pe atunci, cele pe care le doream în viaţa mea sau în intimitatea acelei impunătoare fortăreţe care era nici mai mult nici mai puţin decât garsoniera mea. Am ştiut atunci pe loc, când ne-am intersectat activităţile că pot învăţa multe despre viaţă prin ochii ei zvăpăiaţi!

Întâlnirea stabilită pentru ora 21, la un restaurant atipic și destul de scump pentru bugetul meu, care culmea se şi afla departe de casa mea, se anunţa interesantă, orice eforturi care au fost necesare pentru organizarea ofensivei le-am considerat demne de făcut. Am ajuns cu 15 minute înainte de ora stabilită şi trecând prin minte episoadele zilei încă neterminate am rămas aşezat comod pe gânduri și complet dezarmat până la sosirea ei!

Nu am să mint că, am condus ostilităţile, din contră tot ceea ce ştiam eu despre oameni şi despre cum să afli mai multe din dedesubturile lor, am lăsat deoparte cedând repede când mai aveam orice firavă tentativă de împotrivire în discuţia foarte animată cu o Sangria rece.

După câteva ore de subiecte diverse şi totuşi neînsemnate pentru a fi amintite acum, în care a punctat Ea de nenumărate ori prin cunoaşterea firii umane. A putut imediat să stabilească o conexiune între noi, ce să mai zic, pot concluziona că mi-am cam pierdut minţile şi am sperat necontenit din acel moment că îmbrăţişările lungi se vor transforma într-o reală victorie a tânărului june.

S-a întipărit în mintea mea un anumit moment, cel în care mi-a luat palma mâinii mele între ale ei şi a început să anime fiecare trăsătură desenată în ea cu degetele ei, un gest ce părea la prima vedere total neîncărcat de însemnătate.

Aburii alcoolului prezenți atunci nu m-au făcut să înţeleg pe deplin gestul şi au dus în continuare la pierderea totală a uzului raţiunii. Concluzionez acum după atâta timp cum ochii Ei trădau atenţia cu care îmi studia palma, iar schimbarea bruscă a trăsăturilor feţe ei din acel moment, observate de mine la fel de uşor ca un tren ce intră în gară, m-a făcut să o întreb:  

-Ce este? Îmi citeşti viitorul? Iar răspunsul a fost pe măsură într-un surâs forţat care s-a pierdut repede și nu a mai dat  ocazia unei următoare întrebări deoarece nu am înțeles nimic din cele ce au urmat atunci pe moment.

Răspunsul ei este acum, ca şi atunci, năucitor pentru mine şi atât de elocvent pentru tot ce a fost să fie: Da! Să ști că te va aştepta o mare cumpănă în viaţă! Iară acele cuvinte au închis în mod mecanic palma mea cu gândul că nu știe despre ce vorbește la adresa persoanei mele, care a învins până atunci orice insurmontabilă piedică pe care viața a pus accent.

De prisos să menţionez că nu am  mai putut în fel şi chip să scot măcar o banală idee pe această temă în discuţia noastră, deoarece eu eram maxim de convins că orice este hărăzit să se întâmple în viață va fi dictat mai întâi de către mine, iar capricile vieții se vor supune.

Mai punctez acum că tânărul june a luptat feroce iar noaptea s-a încheiat cu gustul dulce acrișor al vinului turnat în pahare. Atipica întâlnire s-a limpezit într-o dimineaţă mahmură pentru mine şi cu o ieşire din scenă discretă a domnişoarei. Am uitat dimineaţa de cele consumate într-o succesiune atât de rapidă, fie doar efectul de a doua zi al vinului sau pur şi simplu ideea de bază că nouă bărbaţilor ni se cuvine orice şi oricât am primi… pur şi simplu ni se cuvine!

De prisos să vă spun că după ce am făcut pe bravul  neinteresat şi inaccesibilul ea a dispărut… Cu graţie și maximă discreție, cum de altfel a şi apăraut. Da, ale noastre drumuri nu s-au mai intersectat în zilele ce au urmat, poate ca şi un element prevestitor a celor ce vor urma.

Călătoream foarte mult, după cum am mai spus, ceea ce îmi prezenta în cotidianul meu posibilitatea aproape zilnică a unei noi și noi Ea. Ideea în care credeam ferm era că absolut orice Ea adunată la palmares era binevenită.

Am avut deseori senzaţia că partea cea mai bună a unei călătorii este trecerea de la planul de zi cu zi la planul de explorator de noi locuri şi situaţii sau cum am menționat explorarea oricărei noi ,,Ea’’.

Am să subliniez acum puțin despre mine că nu cunosc om care să se pregătească mai mult şi mai atent pentru fiecare etapă a unei călătorii, dacă ajung la timp, dacă nu ajung dacă ar fi mai bine să evit să plec, dacă nu pot merge doar eu cu mine, cu siguranţă nu pot să mă simt bine în confortul psihic al altcuiva. Tot timpul am întrezărit în călătorie chiar  motivul final al dorinţelor mele.

Nicăieri viaţa nu era atât de rutinată, ca în oraşul în care retrăiam cuvântul acasă, acest oraș se prezenta în aceeaşi stare în care îl părăseam şi îl invadam de fiecare dată. La o săptămână distanţă de acea zi toridă de iulie, cu bagajele  înfundate în maşină, mă pregăteam de o nouă călătorie, în grabă planificată, ce implica binențeles o altă Ea

Însemnata întâlnire nu mai era de mult în mintea mea, iar maşina respira atât de liberă în muzica ce se revarsa cu saţietate în ea.

Pe scaunul din dreapta telefonul suna de multe şi nenumărate ori… Prilejul de a îl observa s-a ivit destul de târziu, eram departe de oraș, oare ce s-a întâmplat de se revarsă multitudinea de apeluri nepreluate de la ?

 

Sun

– Alo?… Da iubire?

 

Era acea Ea, acea ea care trecuse peste orgoliul ei pe care eu l-am sfărâmat, limitând-o la o simplă aventură și ce să vezi, mă ruga să nu plec acum!

Dar eu, am lăsat în urmă și persoana și conversația, eram prea grăbit să mă îndrept cu pași repezi spre ceea ce am realizat ulterior că era nici mai mult nici mai puțin decât o crucială încercare a sorții.

Trebuie să mă opresc din această istorisire acum și să subliniez că de aceea mă cert eu deseori cu soarta! Are ea un fel aparte de a  orchestra astfel de momente în care poți alege deznodământul faptelor tale, dar niciodată nu ți-l și spune care este… Tare enervantă soarta asta!

                                                                                         

                                                                                                    II                                  

                                                                           REGIE ÎN PATRU ACTE

Pe cât ar părea de ciudat la ora 16 fix mă uit la ceasul maşinii, această tumultoasă Ea, care ca de obicei era prezența recurentă a cotidianului meu, nici nu s-a sinchisit să îşi schimbe poziţia. Picioarele ei erau dimprejurul schimbătorului de viteze al maşinii, în ipostaza în care genunchii erau aşezaţi comod sub braţe cu o prea mare lejeritate a personalității de copil ce o avea la purtător.

Nu pot să zic că aveam viteză, chiar nu cred asta, încă de pe atunci eram adeptul unui stil de condus preventiv.

Într-o situaţie banală în care nimic nu prevestea ce va urma, când mă apropriam de o curbă la dreapta, de pe un pod iese un mastodont.

Şoferul infernalei maşinării a ales să interzică orice urmă de raţiune legală în relaţia dintre mine şi el ca participanţi la trafic. Pe un drum sinuos am negociat amândoi pentru a avea o soartă miloasă, a reuşit prin tâmpitele manevre efectuate, într-un final să mă lovească frontal.

Timpul în viaţa noastră se opreşte uneori în momente grele, în momente stânjenitoare sau pur şi simplu în momente de maximă intensitate a trăirii.

Am amintiri încă vii despre acel moment chiar şi acum la ani de zile după ce el s-a întamplat. A urmat un impact frontal între o maşină de talie mică şi un campion al mastodonţilor ce vine pe şosele, cu o seriozitate materializată în zeci de tone greutate.

Poate cu toţii am auzit în jurul nostru oameni care ne povestesc de peripețiile auto prin care au trecut, de nenumăratele manevre pe care le-au efectuat în timpul foarte scurt sau pur şi simplu de cum au fost ei eroi de moment, salvând situaţia în ultima clipă.

Eu la rândul meu am auzit de nenumărate ori aceste poveşti spuse uneori de diverşi cocoşi cu veleităţi în ale condusului şi alte tâmpenii ce le populează mintea. Ca de fiecare dată în purtarea mea faţă de alţi oameni am ales să nu le combat, chiar dacă nu le dădeam crezare! Pur şi simplu nu combăteam aceaste idei din motivul că nu trăisem încă o astfel de experienţă.

Nimic nu m-a făcut să bănuiesc că prima experienţă de acest fel va fi hărăzită să abunde de duritate, violenţă şi meschină moarte îmbibată cu frânturi de viaţă, una pândindu-se pe alta.

Conduceam o maşină aproape nouă, ce nu strânsese în momentul acela mai mult de vreo 10 mii de km, plasticul încă mirosea a nou. Îmi plăcea să conduc şi să călătoresc cu o nespusă sete, lucru pe care l-am mai subliniat în această relatare. Nu mai aleg frica de a îmi aminti şi aleg acum după atâţia ani să înțeleg ce simţeam.

Faptul că voi lua parte la un accident atât de dureros l-am constatat cu nu mai mult de 3 secunde înainte ca el să se înfăptuiască, a fost rău nu am cum să folosesc alte cuvinte decât că a fost rău, cu adevărat dur şi meschin din partea sorţii.

A fost unul din momentele din viaţa mea în care reflexele pe care le am formate ar fi trebuit să îmi asigure o reacţie pe măsură.

Aiurea, nimic mai fals, un prim reflex al lucratelor mele simţuri, a fost să trag dreapta de volan, având în vedere câ în stânga mea moartea pândea cu tone de serioasă greutate, scurt viraj la dreapta ce a dus la încălecarea unei margini de drum acoperite de nisip şi o grămadă de resturi, care la rândul lor au dus negreşit la ruperea aderenţei autovehicului în relația cu carosabilul.

Între noi fie vorba, autoturism, care chiar şi în condiţii optime de drum nu era gândit decât pentru o modestă călătorie în termeni de siguranţă rutieră.

Reflexele acestea omeneşti au un rol straşnic de a o lua înaintea raţiunii şi ce credeţi, tot prin reflexe constat că ceea ce trebuia să fie carosabil este de fapt o capcană pentru ruperea de oase şi destine.

Corpul şi infame zvâcniri trage stânga, trage stânga pentru a scăpa de durere, trage stânga pentru a scăpa de iminentul pericol, trage stânga pentru a înfrunta totul…

Dar ce să vezi aceasta a fost doar primul act, o tu perfidă moarte, jeg ordinar  mă răzvrătesc teribil împotriva ta acum, cum am reuşit şi în trecut.

În al doilea şi nebun de-a dreptul act, constat că manevrele efectuate de mine sunt în neconcordanţă cu cele ale şoferului mastodontului care s-a gândit atunci şi acolo să ocolească un pieton de pe marginea drumului, salvând viaţa lui şi alegând să o pună la temeinică încercare pe a mea.

Ohh da, nebun act al nemuririi, secundă infamă, intensă şi delicioasă este tot ce pot zice despre ea în cascada de adrenalină ce se derula. Am constatat, cu o oarecare uimire, că urmează să mă lovesc. Am constat că urmează să testez zeci şi zeci de tone de tupeu imbecil de şoferi slabi pregătiţi care sunt puşi prin ignoranţa lor să hotărască deznodământul vieţii altora.

Sfârşitul, viaţa, momentul şi finalul infamului act al doilea sunt aproape gata, nu a existat resemnare.

Mă întrebi dacă am renunţat să mai sper? Cum să fac aşa ceva, am fost răzvrătit întreaga mea viaţă şi dacă vreodată a fost o primă regulă după care m-am ghidat, a fost aceea că nimic nu se termină atât cât mai poţi să respiri sau cât mai poţi să te târăşti, chiar şi în momentele de agonie presărate cu neputinţă.

Infamul act trei… totul este aproape terminat, a naibii situaţie mă pune faţă în faţă cu soarta în postura unei încercări aparte compusă din durere, oase rupte, destine măcinate şi rezumând în general tot ce se poate aduna în descrierea unei întâmplări catastrofale la nivelul persoanei mele…

Acum când te aştepti să mor află dragă cititorule că soarta îmi joacă iarăşi o festă fantastică prin prisma reflexelor formate în felul meu de a fi în atâţia şi atâţia ani.

Şoferul mastodontului conştientizând poate că urmează să stâlcească orice urmă de viaţă dintr-un alt autoturism, reușește el să tragă puţin dreapta.

Impactul a fost mai ceva ca în celebrele pelicule de acţiune, s-a tăiat filmul, la propriu! M-a lovit în asemenea hal că micuța maşină a fost aruncată de sub infernala maşinărie, după impactul frontal, într-un balet aparte în zbor peste marginea carosabilului.

Continuarea cu o serie de piruete materializate prin câteva rostogoliri  a reuşit să proptească firava navetă aerospaţială după scurtul zbor, direct într-un copac…

Era gata să se termine aici, toată viaţa am iubit natura, dar iată dragă cititor că de data asta natura m-a iubit pe mine, în continuarea acelui copac se regăsea un râu, în care erau aşezaţi pilonii de beton armat ai unui pod traversat în primă instanță de mastodont, perspectiva fiind strivirea de acei piloni şi/sau înecul în apele călduţe ce își urmau cursul neîntrerupt.

Zborul navetei aerospaţiale şi piruetele ei în timpul navigării cu şoferul în stare de inconştienţă a fost resimţit de către Ea cu o oarecare lejeritate.

Vă aduceţi aminte poziţia nefirească pentru un pasager de pe locul din dreapta faţă, cu genunchii la piept, ehh află cititorule că Ea a scăpat fără răni serioase făcând o debarcare urgentă la una din piruete pe o bucată de teren căptuşită cu iarbă.

Tabloul secundei patru nu se mai încadrează în orarul de zbor. După încasarea unor lovituri straşnice la cap constat că acele coordonate spaţiale temporale pe care în mod normal le respectăm cu lejeritate la mersul în picioare sau la deplasările cotidiene nu le mai puteam recepţiona corect.

Mintea era prezentă în starea mea de spirit dar totul era foarte ambiguu învăluit  în ceaţă, explozia airbagurilor a dus la umplerea cochetei mici maşinuţe de fum, cioburi şi alte elemente mecano-electrice

Cu ultimele puteri, uite cum, mă agățam de viață și ea mă scuipa în față, a naibii jigodie!

 

                                                                                                   III

                                                                                                DELIR

 

Doresc să zugrăvesc aparte acest nou tablou, deoarece după parcursul acestei macabre înlănţuiri de acte, viaţa mea s-a schimbat iremediabil. Aflându-mă înfipt într-un copac pe malul unui râu unde doar soarta a ales să nu cunosc fauna de pe fundul său, mă zbat într-o veritabilă agonie. Ţin minte acum că datorită loviturilor extreme încasate, întocmai ca un pugilist profesionist care a ratat flagrant orice urmă de apărare la un upercut, mă aflam acum într-o stare de durere extremă.

Nu am putut să nu observ ulterior că maşina s-a scurtat cu mai mult de o jumătate de metru, iar zărind puţin, părțile laterale ale maşinii, constat că un motor destul de simpatic stătea ţanţoş pe iarbă cu tot felul de fire şi furtune atârnând din el, culmea el fiind al maşinii mele.

Aflându-mă într-o stare de dezorientare completă am tras o primă concluzie că poate am căzut într-un şanţ şi mă gândesc să apăs butonul ce acţiona luminiile de avarie ale maşinii, poate așa o să fiu observat de alţi participanţi la trafic, moment în care tot ce mai rămăsese din bordul maşinii cade pe picioarele mele.

Parcă văd şi acum unitatea GPS a maşinii mele care a traversat maşina în momentul decolării şi acum stătea înfiptă, simpatic foc, în luneta, spunându-mi să întorc unde am posibilitatea deoarece am greşit traseul.

Primele momente ale deznodământului impactului s-au transformat în primele momente de agonie, în urma loviturilor de la nivelul feţei îmi pipăiam ce ar fi trebuit să fie poate dinţii şi buzele mele, care acum erau aşezate în mod neregulat şi într-o tumefiere ce m-a adus la nivelul unei mingii de baschet.

În locul în care am întâlnit volanul, ceea ce ar fi trebuit să fie coastele mele cât şi clavicula mea dreaptă erau acum un tablou de vreascuri care încă nu producea efectul maxim al durerii ţipătoare ce a urmat.

Îmi aduc aminte că în interiorul mașinii se găsea o cantitate considerabilă de fum şi eram şocat că o maşină deşi modestă dar nouă poate să ia foc atât de repede. Ce am aflat în minutele ce au urmat era că de fapt explozia airbagului a reuşit să îmi producă nişte minunate arsuri catalogate ulterior de medici în diferite noţiuni matematice.

Examinarea sumară a situaţiei în care mă aflam se desfăşura în alte condiţii decât cele în care, în mod normal, îmi dau seama ce mă doare, când mă doare şi în genere în ce moduri pot lua primele măsuri.

Toate cele descrise până acum pălesc în momentul când constat cu stupoare că drăguța soartă mi-a mai jucat o farsă, numărând ritmic şi sacadat pentru a preveni o eventuală intrare a mea în stare de şoc, constat o caracteristică inedită a suflului meu și anume că din cauza durerii puteam să expir aerul dar sub nici o formă să inspir la loc.

Iau ferma decizie că este momentul să ies din maşină şi să mă întind la orizontală pentru a îmi permite să respir, surpriza cea mai mare a fost că deşi eram al naibii de hotărât să ies din maşină picioarele nu mă mai ascultau…

Ironică treabă, pe mine mă durea pieptul dar în scurt timp am aflat că cea mai dură lovitură era la spate, aceasta fiind şi cauza imobilităţii mele.

Poate că de multe ori nu simţim imediat durerea, poate că de multe ori în primele momente ale unui accident avem lucruri mai importante la care să  ne gândim decât durerea, eu la rândul meu vă spun că în acele momente mă gândeam râzând, în sinea mea, că o să mor sufocat pe malul unui râu lângă un copac dar totuşi, la iarbă verde.

Secundele terifiante în atmosfera de aer încărcat de fum gros de la ceva ce ardea mocnit din sufletul meu în piele şi în timp au trecut privindu-mi cu stupefacţie picioarele care nu mă ascultau. Când am zis că sigur nu poate fi mai rău de atât, se continuă totul cu un tremur al piciorului stâng care se afla pe ambreiaj în zvârcoliri necontrolate.

Intrasem în stare de şoc pierdeam sânge, aer nu mai aveam, iar acea luminiţă în mod ironic nu o vedeam din ce în ce mai mare cât mai degrabă nu o mai vedeam deloc.

Moartea nu dă târcoale cum ştim noi din vechi fantasme ale oamenilor speriaţi de ideea de intrare în nefiinţă. Ea vine, pur şi simplu, se instaurează cu drepturi mai mult sau mai puţin depline dar cu siguranţă egoiste din partea ei. Ce am trăit în întuneric, am realizat ulterior că păreau a fi ani, momente nedesluşite, voci neauzite sau pur şi simplu delir…

În această minunată agonie în care mă aflam imediat înaintea liniștii permanente care părea că se va instala din moment în moment, trebuie bifat musai, cum Ea, monument de rezistenţă intelectuală, psihică sau pur şi simplu încăpăţânare de a sfida chiar şi moartea însăşi, se învârtea frenetic în jurul bucăţii mai mari de autovehicul, în care mă aflam şi eu, neavând răni decât de gradul celor superficiale.

Îmi aduc aminte şi acum, în stilul caracteristic în care femeile îţi servesc unele replici acide  că, repeta pe acelaşi ton la infinit: Ce ai făcut? deşi era destul de evident cam ce am făcut și cam ce pot să mai fac.

Deşi mă străduiam cu ultimele puteri să mă agăţ de suflul pe care îl mai aveam nu m-am putut abţine să nu i-o trântesc: Am făcut un accident !? Ce naiba crezi că am făcut!

Iar lumina, lumina m-a părăsit curând, poate că dacă nu alegeam să dau acel ultim răspuns mai aveam suflu să mă ţin lucid şi luptător în faţa liniştii ce va urma.  

Nu-mi amintesc precis momentul în care s-a instaurat liniştea dar ea a venit şi totul a devenit tare liniştit. Între timp cei prezenţi acolo au sunat după ajutor, ajutor ce s-a materializat, am aflat ulterior, în forţe serioase care mai de care mai specializate în primul ajutor. Prima lor acțiune a fost să desfacă şi ultimele puncte în care maşina se ancora cu încăpățânare.

Simțeam cum ultimele ei rămășițe mă ţineau pe mine în efortul ei ciudat de a dovedi că totuși, așa limitată cum era, eram încă în viață datorită ei.

A te ridica de pe un scaun cu un os rupt în organism este tare dureros, a ridica pe cineva care are multe oase rupte în organism de pe scaunul maşinii, este cu mult mai dureros pentru el.

În agonia ce a urmat pierderii suflului, singurul lucru pe care îl mai disting este că în momentul ridicării pe o targă fixă pusă în spatele meu, m-au străfulgerat absolut toate durerile existenţiale pe care le poate avea un om.

Nu pot descrie acea durere decât ca un cuțit  ce mă despica pe dinăuntru, un punct de cotitură a suportabilului din mine.

Starea de conştienţă/inconştienţă a mai alternat câteva minute, acele minute când se luptau ei pentru stabilizarea mea. Ancorarea mea în cotidianul acesta pe care îl numim viaţă şi urcarea în salvare este poate unul din ultimele momente pe care mi le amintesc. Un anume doctor care căuta de zor să mai înfigă şi el o perfuzie, o Ea speriată de ce va urma, toate desfășurate într-un spațiu deja mult mai molcom și lipsit de orice animație.

Puţinele recurenţe din timpul perioadei în care eu eram prezent şi totuşi nu eram se regăsesc acum în vagi amintiri. Corpul arzând de durere şi răni nu îţi poate răpi refugiul propriei tale minţi. Regretabile sunt acele momente ulterioare când însăşi mintea mea a cedat, să fi fost câteva zeci de ore, pe corp poate nu se vede dar fi sigur că sufletul rămâne marcat.

Nu am să mint că s-a manifestat totul mai mult decât un somn prelung, în fiecare răsuflare şi moment, accidentul se repeta, accidentul se accentua, accidentul se contagia în toate rămășițele ființei mele. Propria mea minte cedase, accepta violentul deznodământ în care fantasme criminale în mod perfid abuzau de ce a mai rămăs din existența mea precară!

Cititorule fii cu reală băgare de seamă că profunzimea fiinţei omului nu se rezumă niciodată la  albastrul ochilor sau până unde poate ajunge cu vârfurile degetelor sale așa cum aveam să aflu pe pielea mea.

Durerea care te chinuie în starea de comă are un specific aparte, eşti acolo, eşti prizonier dar nu te poţi elibera decât prin intermediul minţii tale. De-a lungul vieţii mele îmi aduc aminte atât din filozofie cât şi din cultura populară, de care beneficiez, că anumite vise aveau un rol revelator pe când alte vise au un rol nimicitor.

Vreau să spun că a deveni prizonierul lor este posibil doar atât cât le vei permite. Definitoriu pentru mine este că anumite clipe au rămas întipărite în memorie pentru totdeauna.

Delirul că mergeam și în continuare râdeam sfidător chiar, curajul cu care refuzam veridicitatea visului, se traduc acum în anumite sacrificii morale și imorale. Adevărul este că am negociat la sânge suflul minții și a ce a mai rămas din sănătatea mea.

Am acceptat neputința pentru a prinde însăși incapacitatea în cursa ei. Secretul reușitei a fost tocmai falsul act de a preda toate armele din suita apărării  minime pe care o mai aveam.

Atunci în momentul în care am realizat că nu mai am nimic de pierdut, manifestarea acelei delicioase și iminente înfrângeri, acceptarea deznodământului neputinței precum și ultimul suflu cu fruntea sus cum am ținut să fie tot timpul m-au dus până la înfrângere.

Am negociat recunosc, am negociat tot ce mai aveam, am promis schimbarea mea, am promis că sufletul va fi bun, am parvenit în fața morții complet schimbat, realizez acum cât de mult încercam să mă schimb când eram amenințat cu intrarea în neființă.

Dar iată că atunci am învins, am învins când nu am mai avut ce să vând din integritatea mea delirul este învins și viața triumfă. Acuma după atâta timp încă mă gândesc de unde am avut puterea să lupt cu atâta îndârjire.

Trezirea după zeci de ore de agonie nu este în nici o idee ușoară, convulsii și mai multă agonie care se întrepătrundea în realitate doar prin durere pură.

Sânge în simțiri, sânge în gust, simțuri, iar convulsii, liniște, durere surdă, lacrimi, lacrimi în suflet, durere și într-un final lacrimile erau acum chiar în ochi, iar prin ele lumina străpungea spre mine…

Lumină…

                                                                                                  IV

 

                                                                                     STARE DE FAPT

 

Wow. Trezirea, mă regăsesc întins pe un pat, acum am să mă abat de la subiect pentru a descrie măreața priveliște pe care o zăream cu ochii întredeschiși. Undeva într-o secție de spital care, își plângea la rândul ei suferința din deplorabila stare. Mă temeam de prea multă liniște  dar cu siguranță nu mă așteptam să mă trezesc între pereți cu tencuiala căzută și cea mai dezolantă primire posibilă.

Mâinile îmi sunt legate de marginile patului de spital cu rama metalică ruginită de timpul vast petrecut de atâția și atâția oameni suferinzi care au fost în el. Pesemne că somnul meu agitat a speriat pe cei ce mă aveau în grijă și ei, pentru a nu mă lăsa să îmi agravez situația, mi-au restrâns posibiltatea de refugiu afară din vis, prin mișcările involuntare ale corpului meu.

Perfidă viață, iar și iar te invoc cu mirare, exact când credeam că eu te conduc pe tine îmi așterni în față cea mai dură încercare de până acum.

Înainte de acea oră șaisprezece amintită cu multe momente în urmă, aveam în opinia mea tot ce ține de viață rezolvat, mă puteam considera împlinit: Orice Ea pe care o vroiam era a mea. Orice problemă întâmpinată avea rezolvarea așa cum voiam eu și în nici un caz cum dictau alții.

Realizez că prima mare încercare din acest moment dat în care mă aflu întins pe acest pat cu posibilități restrânse de negociere a termenilor este chiar să îmi accept situația dată.

Probabil că trezirea din acel delir nu era programată prea curând în mintea celor care mă supravegheau acolo în acea încăpere. Dibuind încet cu privirea în stânga și în dreapta observ o asistentă care se uita la mine cu o falcă în cer și una în pământ.

Tot ce fac și schițez se întâmplă cu încetinitorul în principiu și datorită feței mele tumefiate și ochilor maxim de umflați ieșiți plăpând din orbite.

Ce să fac? Pentru a interpela orice întrebare tâmpită sau perplexă ce putea veni din partea asistentei, eventual să încerce să își dea seama dacă e doar lumina aprinsă în ochii mei sau e și cineva acasă, îi ofer un minunat zâmbet după posibilitatea feței mele care probabil că oferea o strașnică priveliște prin perspectiva dinților mei aranjați aleatoriu în formația de dinte lipsă, pauză și reluare.

Așează ce ținea în mână pe patul unui alt nefericit care ,,dormea’’ dus într-o stare asemănătoare cu a mea dar cu o mimică mult mai serioasă de am ajuns să îl poreclesc ulterior ,,Gânditorul’’ și fuge în celălalt salon unde aud pe un ton destul de mirat cum i se adresează celui pe care ulterior îl voi recunoaște ca fiind chiar doctorul din ambulanță.

         – Domnule doctor s-a trezit ,,fripturică’’, se aude în celălalt salon

Iar după o scurtă pauză în vorbire se completează totul cu un sunet de mirare total neîncrezătoare din partea interlocutorului asistentei.

În mod normal datorită firii pașnice a pacienților ce nu mișcă și a liniștii mormântale din acel salon nimeni nu ne prevedea mie și ,,Gânditorului’’ altceva decât o ieșire imediat la dreapta, prin morga spitalului sau o ședere de lungă durată în acea stare.

Pe ușă intră un doctor pe care îl recunosc acum după primele și puține trăsături pe care le-am reținut înaintea stării de delir. Era tinerel purta un halat alb care era deja mult prea uzat atât fizic cât și moral, dar care stătea mărturie întregii stări în care se regăsea micul și mult prea limitatul spital în care poposisem.

Senzația care a urmat și care s-a confirmat  ulterior a fost că era total depășit de situație și nu datorită pregătirii sale, în care și acum am mare încredere, ci din cauza lipsurilor materiale. Lipsuri materiale cu care se confrunta constant în lupta  pentru viața pacienților săi.

Privirea lui nu putea ascunde mirarea în momentul în care se așternu asupra mea. Privirea aceea tulburată trăda faptul că mai degrabă se aștepta să fie nevoit să pregătească fișa de externare luând acea primă la dreapta mai sus amintită decât alte măsuri.

Dar iată, dragă cititor că la fel cum stric cu ușurință planurile atent ticluite ale altora în mod natural, iată că acum stric și planurile morții care era și ea cam sceptică în privința a ce va face dereglatu de ,,fripturică’’.

Acuma ce să vă spun, având în vedere starea generală de durere, căci nu exista ceva să nu mă doară când expiram viață și inspiram incertitudine, mă așteptam la o privire mai puțin mirată și de-a dreptul tâmpă.

Primele lui așteptări erau clare, anume că s-a pornit lumina acasă dar nu era nimeni și începe să îmi fluture un deget în fața ochilor pobabil pentru a observa dacă luminița din ochii mei era conectată la o sursă coerentă în gândire.

Uitându-mă mirat la el cum îmi trimite acele mesaje de fum codate în mișcările degetului nu mă pot abține și îl întreb:

Ce naiba te uiți așa? Nu ai mai văzut savanți? Și iată că și asta brusc rămâne cu gura căscată.

Minunat! Am nimerit undeva unde toți stau cu gura căscată de un cot. O fi vreun obicei pe aici!

După o tăcere de câteva secunde îmi urează:

Bine ai revenit, sincer nu nu mai credeam că este posibil! Iar doctorul, cu satisfacția că el este cel care a luptat pentru mine în momentele când moartea pândea, se rezumă la a fi puțin optimist, realizând că materialul clientului începe să aibă potențial.

Până să plece acasă mai erau câteva zeci de minute, el se afla la muncă, din cauza lipsei acute de personal, de peste 50 de ore iar eu eram prezent  cam tot de atâtea…

A lăsat indicații asistentei referitoare la măsurile urgente de luat ca jocul meu de barbut cu viața să fie aranjat în favoarea mea.

După procedurile preliminare efectuate de ei la ajungerea mea acolo au înclinat balanța, să le amâne pe restul în ideea că șansele mele oricum sunt mai puține decât  permite semnificația cuvântului ,,limitate’’.

Doctorul a plecat, acum voi înțelege exact ce înseamnă durere, intră un infirmier și mă mută cu tot cu pat, nu de alta dar, dacă mă mișca din pat probabil nu mai nimerea să așeze toate oasele la loc.

Dus într-o poziție centrală în altă sală mă ia de mână și îmi zice pe un ton ferm ce inspira mai mult incertitudinea ce i-o inspiram:

 –Suntem bărbat ,ce naiba ?

Întrebarea lui în loc să mă îmbărbăteze, mă pune pe gânduri în primul rând că eram imobilizat la orizontală și în al doilea rând că nu vedeam nimic mai jos de piept și nu prea știam în ce stare se află fala și mândria mea masculină. Presimțeam că orice va urma o să mă doară tare.

Măi cititorule! Intră o asistentă frumoasă foc, blondă înăltuță slăbuță minunat sculptată, al cărui zâmbet rivaliza cu cele mai dorite dive în comparație cu al meu, descris anterior în: pauză, dinte, lipsă,reluare.

Zâmbesc, căci orice Ea va intra în viața mea prin zâmbet și va ieși prin lacrimi, ale mele sau ale ei depinde de situație.

-Stai liniștit l-am lubrefiat bine!!! Îmi zise ea pe un ton prietenos și ce credeți, în mine se naște brusc un sentiment de șoc și groază în privința mai sus amintitei falei și mândriei masculine.

Dar ce o să facă unu mă întreabă și unu verifică? Dar de ce nu au inversat rolurile măcar?

Aflu la ivirea unui dispozitiv medical lung și subțire că urmează o procedură care va verifica starea interioară a mea, dacă am sângerări interne, dacă e cazul să mai taie ei ceva sau să adauge.

Începe, dragilor, un procedeu prin care simpatica, la început, asistentă folosește dispozitivul pentru explorarea corpului meu prin unicul punct de intrare ieșire al falei și mândriei mele masculine.

Introducerea lui provoacă imensă durere, ceea ce duce la vociferarea mea în ample balade despre rude, viață, limbaj golănesc, înjurături de mama focului care, în timp ce infirmierul mă ținea fix să nu mă mișc cu tot corpul lui deasupra la al meu… Îi produc simpaticei ființe, pe care acum o detestam, de-a dreptul mila să se oprească!

Ce credeți? Infirmierul vociferează și îi atrage atenția asistentei că nu este introdus destul și nu va fi eficient. Iar începe blondina să împingă, iar eu nu m-am putut abține să nu i-o trântesc și ei:

Auzi da chiar așa fără flori fără bomboane ai trecut direct la omor?

Procedura initială a ținut doar câteva minute, dar ingeniosul aparat a trebuit să stea atașat mie în interior mai mult de vreo jumătate de oră, momente ce nu le înțelegeam dar îmi produceau imensă durere, ce depășea cu mult orice os rupt și, tot ce a mai urmat…

După o jumătate de oră, ce a ținut mult mai mult în mentalul meu, vine infirmierul și îmi arată un rezultat ce se reliefă în acea jumătate de oră și concluzionă:

-Ești al naibii de norocos, organele tale sunt ok!

În gândul meu sunt tare norocos!  Rupt în bucățele și invadat brutal în absolut orice colțișor al ființei mele.

După această partidă de amor minunată sunt dus înapoi lângă ,,Gânditorul’’ care măcar, mă consolam cu ideea că:  Ăsta e liniștit, nu are ce să îmi facă în starea în care se află.

Mai trece ceva vreme și apare o altă asistentă, brunetă simpatică foc, măcar la asistente, dacă la doctori nu, stăteau bine!

Să fac magie, începem cu dinte, pauză, lipsă, căci fără un zâmbet nimic nu începe cum trebuie. Musai să îți zic că după experiența ce urmează am renunțat să mai zâmbesc cuiva în perioada aia, în perspectiva că ar mai avea  vreo procedură medicală să îmi facă.

Asistenta, la fel fără bomboane și alte ofrande, trece direct la încercarea de a îndepărta cămașa care în urma focului era lipită strașnic pe pielea mea. Wow, iar durere, ce să mai, eram viu nu glumă, ea trăgea eu urlam, ea nu mai trăgea, eu tot urlam… sincer de frică.

Un coșmar până a îndepărtat totul de pe mine au trecut vreo 3 ore, în care freca inclusiv cu un material ce aș fi putut să jur ca e la fel de abraziv ca o pilă.

Tacticoasă după  acest abuz și pansarea mea de parcă eram gata de îmbălsămat, începe să completeze o fișă unde nota fiecare arsură în parte catalogându-le pe grade 1.2.3…1.2.3… ca la școală.

A plecat, oricum nu îmi mai trebuie, nu mai vreau nici bomboane nici flori, nu mai vreau să aflu nimic despre corpul meu!

Spre mijlocul nopții intră o altă asistentă, când am vazut-o aveam reflexe ca în experimentele lui Pavlov, să mă scurg de pe pat și să fug târâș…

Am zis clar! Acum nu mai aplicăm procedura pauză, dinte lipsă, nu mai zâmbesc nici bătut, că cine știe ce îmi face și asta.

Văzându-mă livid, speriat, nemișcând lasă ce avea în mână și vine să mă examineze, eu… pe pat nu mișcam că cine știe ce mai pățeam.

Dar văzând luminițele din ochi, mă lasă în pace și se duce la un perete cu neoane pentru a îmi pune radiografiile pe perete.

Nu mișcam… nu mișcam, nu fiindcă eram speriat, nu îmi puteam mișca picioarele pur și simplu, la acel moment nu voiam să mă gândesc la asta și chiar nu o făceam.

Văzând radiografiile, deși nu sunt doctor realizez că vom avea o discuție despre oasele mele.

Ea deschide gura, eu trag aer și aștept:

-Să știți că este grav!

Gata am înlemnit……

-Aveți… Și prezintă ea un multiplu matematic înaintea termenului nazal, fracturi, fisuri, găurele etc.

După vreo câteva secunde de contemplare realizez că a folosit termenul nazal, sincer eu nu puteam să mișc picioarele chiar nu mă încălzea că floricica pe care o aveam în loc de nas acuma e catalogată în termeni pompoși.

  -Știți… eu nu pot să mișc picioarele …

-Ah da, pentru coloană nu vă putem ajuta, va trebui  să vă transferăm la un alt spital pentru investigații.

Iată că, dacă nu am mai zâmbit nu m-a mai durut.

Cel ce ajunsese primul la mine  și aveam să aflu că s-a luptat eroic să îmi negocieze armele care puteau să mă ajute în încercarea de a juca barbut cu moartea era chiar iubitul meu frate căruia niciodată nu îi voi putea mulțumi îndeajuns.

După o sfătuire atentă concluzionăm că e cazul să ne transfere urgent la București să vedem ce se mai poate salva din coloana mea.

După un timp intră în gardă doctorul care fiind singurul din spitalul acela, urma în acea zi să alerge să salveze alți nefericiți și să încerce să ne facă un bine celor care eram deja lângă ei.

Discuția purtată între el, fratele meu și Ea, urma să stabilească  cum este cel mai bine să facă, ca pacientul să ajungă unde trebuie. Am ținut să subliniez că și Ea a participat la acea discuție preliminară care arăta șansele mele atât de limitate de a mai fi un om, cât de cât normal, nu mai zic de a mai merge vreodată.

După îndelungi stăruințe se găsește o salvare care să facă sutele de kilometrii pentru a mă duce la un spital în care poate voi primi ajutor. Aici zic eu că a fost chinuială mare.

Drumul a fost groaznic, dacă salvarea trecea peste o monedă pe carosabil eu o simțeam al naibii de violent în tot ce ținea de oasele mele.

Am ajuns iată în orașul meu, în templul meu de amintiri, în aproprierea cetății ce era însăși culcușul gândurilor mele, garsoniera de la etajul trei.

Dar, acum nu merg acasă, acum am ajuns la spital, întâmpinat în momentul în care am ajuns de familia mea, de ai mei încercați părinți și al meu mereu alături frate.

Ei nu au avut liniște până atunci, ei s-au bucurat când am ajuns că sunt în sfârșit lângă ei, că e materializată în durere, o recunosc, dar acea liniște materializată în durere parcă a început să mă calmeze.

Tot ce mă așteptam a fi ajutorul de specialitate din acel spital a fost o grea încercare pentru simțurile și mintea mea.

Am ajuns noaptea târziu și dată fiind starea mea de maximă urgență m-au și parcat în salonul de la terapie intensivă. Țin minte și acum când treceam pe holurile alea, împins de un infirmier care, de data aceasta puțin îi păsa, deoarece la fel de bine puteam să fiu și un sac de cartofi. Am observat stropi de sânge pe pereții salonului în care m-au dus, am observat deznădejdea oamenilor din el iar aceasta m-a urmărit peste tot pe acolo.

În începutul acelei nopți de iulie o căldură înăbușitoare ne sufoca respirația, visele și speranțele celor  patru oropsiți de acolo.

Acum țin minte cum patul meu era pus, improvizat, perpendicular pe celelalte trei încât aveam un loc fruntaș în desfășurarea dramelor. În primul pat, era cel ce ulterior avea să mă mustre pentru faptul că, atât de tânăr, am permis să mi se întâmple asta.

Al doilea nu mai spunea nimic deoarece, cum aveam să aflu ulterior, nu mai avea timp nici măcar să își încheie toate socotelile cu viața  …

Cel din urmă, mai speriat decât toți de spectacolul macabru în care ceilalți aveam roluri principale, putea chiar să și meargă încet, fiind într-un proces de refacere foarte avansat.

Doctori mulți și feluriți, minți strălucite, minți mai puțin strălucite dar se pare că acest spital avea măcar resursa umană să lupte prentru pacienții lui. Binențeles luptau pentru pacienți după ce îi jupuiau și de ultimul bănuț din buzunar.

Prima oprire a fost la un simpatic aparat ce sub formă de tub deși eu pătrundeam în el, el pătrundea în mine prin razele sale să creeze o adâncă și fidelă imagine a creierului meu…

Verdictul: ,,Nu are nimic la cap.” Ceea ce eu am tradus permițându-mi pentru prima oară  să zâmbesc în sinea mea în: ,,Nu are nimic în cap”.

Seriozitatea situației în care mă aflam a devenit evidentă în momentul în care în ajunul celei de-a doua zi, cel  ce timpul nu îl mai păsuia a murit.

Acum văd moartea foarte degajat, dar atunci speriat, puțin spus, nemișcând, am strigat infirmiera care, a concluzionat ceea ce bănuaim și eu. I-a tras un cearceaf pe cap și a zis:

– O să îi fie mai bine acum.

Am așteptat ceasuri întregi să vină să îl ia cineva, dar dată fiind ora târzie, cum am aflat ulterior, l-au lăsat peste noapte alături de noi ceea ce credeți-mă, a accentuat teribil starea mea din acea noapte. De când eram printe ei, eram înclinat să văd mai degrabă asemănările decât diferențele, nu neapărat fiindcă era la un pat distanță ci fiindcă diferența dintre mine și el era foarte mică, față de el la stadiul actual eu doar respiram!

Momentul definitoriu a fost când doctoral, ce mă avea în grijă, mi-a explicat verdictul crunt, fractură de coloană, la revedere picioare…

Regie a gândurilor, revoltare a simțurilor, infatuată durere. Morții mătii de soartă!

Înțelegerea totală a acestui diagnostic m-a făcut să preiau tot ce mai rămăsese din rațiunea mea grav afectată și să o calc ,,în picioare’’.

Criminală este resemnarea și dureroasă liniștea neputinței, lacrimile sunt de prisos neputința este și va rămâne capitală.

Ști cititorule, în fiecare zi a vieții noastre privim orice încercare majoritar prin prisma amânării, alegem să amânăm totul căci poate cândva va fi mai bine. Amânăm problemele, amânăm facturile, amânăm tot ce ne consumă.

Pe loc atunci am realizat că timpul lucrează în defavoarea mea, procesul prin care trecerea timpului șterge totul acum era inversat, neacceptarea stării de fapt de către mine ducea numai la  agravarea situației.

Zilele petrecute în infamul loc au fost grav umbrite de sictirul de care dădeau dovadă asistentele și de faptul că erai taxat pentru orice. Dacă aveai nevoie de o pastilă să atenuezi durerea trebuia să scoți un ban din buzunar, dacă vroiai ceva, orice,oricât costa bani însăși umila condiție de încercat al sorții era negociată cu bani grei de către jegoasele hiene regăsite acolo în halate albe.

Am acceptat condițiile de a fi jupuit în spital de ultimii bani tocmai fiindcă ne meritam soarta ca și popor, și poate fiindcă eram maxim de resemnat în privința stării mele.

Nopțile erau incerte și zilele erau cenușii, spațiul se transformase în celula ce poate fi descrisă ca lespedea infectă pe care mă așezaseră că poate muream mai repede.

O purtare atât de inumană din partea doctorilor și asistentelor am considerat a fi normală în situația în care nici măcar eu nu îmi mai dădeam șanse.

Companion al gândurilor mele era un alt amărât, cel amintit ca fiind așezat în primul pat. După ce m-a lăsat să mă pierd în gânduri și trăiri, poate înțelegând și fiindcă el era într-o situație asemănătoare începe să mă descoasă.

Discuția nu era de categorisit ca oportună sau nu, pur și simplu nu aveam altceva de făcut, aveam timp… și timp.

Rudele noastre ne priveau cu îngândurare în pasagere vizite, eram stins. Îmi aduc aminte că nu îmi reproșa altceva acest companion de salon decât că eu sunt singurul vinovat moral fiindcă, eu am permis ca asta să se întâmple. Mare dreptate avea omul acesta, uite că după atâția ani el este încă țintuit la pat.

Zilele trec anost, renunțasem de multă  vreme să mai zâmbesc, pur și simplu nu mai vroiam, orice cadru medical ce vroia să se mai uite la noi era întâmpinat cu o indiferență generală.

Ea a venit, de câteva ori, poate să se asigure că nu fac ceva și fug din spital, cum îmi era felul în cele mai tâmpite situații.

Cu un pronostic rezervat din partea doctorilor și într-o stare staționară, anume tradusă în ,,Noi am făcut tot ce am putut pentru tine doar timpul va decide ce va urma’’ mă trimit cu salvarea acasă.

Minunat blocat la orizontală într-un pat, predat înfrânt părinților mei, căci ei rămăseseră, ei familia mea rămăseseră atot prezenți lângă mine.

Nu mai văzusem cerul de zeci de zile și pronosticul era că urmează săptămâni și săptămâni de stat la pat. După acele săptămâni de repaus urma să vedem ce mai funcționează.

Companion nelipsit era doar telefonul, propriul telefon care nu mai suna, propriul telefon prin care absolut toate ființele care mai sunau, au început să nu mai sune.

Primele zile imobilizat în patul de acasă parcă au mai alinat puțin din starea de incertitudine, măcar eram acasă cu cei dragi lângă mine.

Nu se face o săptămână și iată că Ea se hotărăște să îmi vorbească deschis. Ea nu mai poate trăi lângă mine, toate lucrurile astea au schimbat realația noastră și că pur și simplu nu poate face față și că este mai bine să amânăm pentru moment orice mai este de spus.

M-am uitat la ea, la chipul ei rotund, gânditor, matur, am privit-o în ochii rotunzi, inteligenți și impasibili. Atunci m-am întrebat pentru prima dată, dacă oare comunicasem cu ea vreodată, o impresionasem cumva? Existase până la urmă vreo altă legătură între noi – alta decât cea fizică ?

Ce începuse atât de fulminant ca povestea noastră de dragoste, nenumărate jurăminte de iubire, planuri atent ticluite de căsătorie, copii, fericire și în general tot ce putea începe cu gândul de noi!

Oarecum hilar pot să vă spun acum, de cine naiba să mă despart, eram țintuit permanent într-un pat, o lespede a neputinței, o clarificare a destinului inapt, fantastic!!!

Am fost șocat, fiindcă o femeie căruia am putut să îi spun Te iubesc, m-a iubit până a dat de primul greu. Cu siguranță că mai degrabă a fost mai bine așa am încercat să mă mint  atunci pe loc.

Să vă mai zic de sentimentul de neputință? Eu întemnițat într-un pat, imobil, inert de suflet, tânjind pentru cea mai mică alinare, nu era tocmai genul de despărțire tipică în care amândoi țipă, se zbat, fac dragoste, se agită… Eram eu, telefonul acum atât de surd și cu mine.

A durut enorm și datorită faptului că vedeam în ea un confident, un om care îmi simțea gândurile și îmi anticipa acțiunile numai ca să mi le suțină cât mai bine, apă de ploaie s-a dovedit a fi iubirea asta până la urmă.

Strașnic măi băiete, viața ți-a dat o încercare pe măsură și mai presus de orice vei trece prin această încercare singur. Nopțile s-au transformat în zile și zilele în nopți, nu îmi mai suportam temnița corpului meu, nu mă mai suportam pe mine, nu mă mai doream în această fire.

Urât, prieteni dragi, amici, cunoștințe dispărute brusc, oameni ajutați la ananghie, toate nu au mai contat, eu nu mai contam, eu nici nu mai eram.

Am sărbătorit o infamă zi de naștere în pat, era ziua mea de naștere, o mână pestriță, de oameni, oameni la care nu mă așteptam, cântau un emoționant  ,,la mulți ani’’.

Câte o Ea  care mai dădea un semn, o anume Ea  pe care nu am dat din orgoliul meu nici un gram, ce să mai spun? Am învățat mult atunci despre cum să aleg oamenii din jurul meu.

Am avut ochi pe pasagere firi care veneau la mine, nu îmi venea să cred cum oameni pentru care am făcut atât de puțin încât nici măcar eu nu prețuiam faptele mele, ei le-au întors înzecit…

Așteptarea aceea cu un deznodământ incert era dezastruoasă, era chinuitoare, mă tortura, număram zile, ceasuri, momente, îmi reproșam mie, le reproșam tuturor.

Vroiam ca totul să se oprească. Nu îmi păsa cum, oricum nu mai conta, oricum era pecetluit totul, urma o viață de mizerie într-un scaun cu rotile, fără să pot să îmi folosesc picioarele.

Starea psihică era dezastroasă, trecuseră trei luni de temniță groaznică, timp în care situația nu se îmbunătățea și nici nu avansa, doar trecea timpul, trecea timpul cum vă ziceam anterior, în defavoarea mea.

Ajunsesem să mă îndoiesc de gândurile mele, ajunsesem să provoc însăși providența.

Într-o dimineață, în care de cu dimineață începusem să examinez din nou și din nou tavanul celulei mele, căci altă activitate nu aveam de făcut, mă revolt brusc și încep să înjur. Pe cine?

Nici eu nu știu pe cine, pe cineva referitor la providență, referitor la karmă, referitor la multe spuse și nespuse.

          – Firar a naibii de soartă, ce se poate întâmpla mai mult de atât?

Eram singur în timpul zilei, mă lăsau cu tot ce îmi trebuia și pe seară apăreau și ei acasă, erau ei familia mea, ei lângă mine și tot ei cu mine.

Răzvrătirea mea din acea zi avea să fie rapid pedepsită, poate ca un răzvrătit care este lăsat să facă ce îl taie capul până realizează care este răspunsul corect. Eu nu acceptam, nu mai vroiam eram agale și apururi sictirit iremediabil în această situație.

În acea cascadă de injurături și vociferări pe care eu credeam că oricum nu le aude nimeni reușesc pentru prima oară să mă salt puțin pe o pernă, prima evoluție majoră în decursul a trei luni de zile, schimbatul poziției de orizontală cu una puțin ridicată pe o pernă.

Providența mă urmărea… Îmi fusese strict interzis să fac orice mișcare fără terapeutul care mă vizita la câteva zile, schimbarea poziției de echilibru de la orizontală mi-a provocat brusc o stare de amețeală și de durere.

Providența a acționat brusc, este cutremur, chiar cutremur, ce naiba să fac, e cutremur și eu nu pot fugi de nici un chip, deasupra capului meu o mare icoană cu Iisus! Aha așa mă va pocni soarta, îmi iau și o icoană în cap ca să mă liniștesc de tot să nu mai înjur comenduirea.

Cutremurul trece iar eu aștept sfidător lovitura providenței, dar uite că s-a oprit, efectiv s-a oprit și nu am mai încasat nimic, să fie ăsta un semn de la providență că nu mai am prea multe de primit pe partea negativă? Că ceva se va schimba în bine?

Bombănind de zor, revoltat asupra perspectivei de a încasa și o lovitură în cap mă uitam la piciorul stâng care până atunci neam de neamu lui nu a dat o zvâcnire.

Dar ce să vezi, mă uitam și nu înțelegeam, a tresărit un degețel de la picior, dar frumos degețel, dar minunat degețel! Am zis în primă instanță că m-am tâmpit de tot.

Am reluat poziția la orizontală pentru încă vreo două zile căci mă obosise teribil treaba asta.

Rămân singur următoarea noapte după perioada aceea și îmi zic să văd dacă nu cumva a fost doar o vedenie, schimb poziția de la verticală și întradevăr degețelu era în drepturi, minunată minune a chiorului în țara orbilor, iarăși revin la poziția de la orizontală.

Progres, hai să fim serios acum nu pare, dar atunci ceea ce era … era fantastic.

Mai trece o săptămână și pe la unu noaptea realizez că piciorul stâng, dădea reale semne de tremurat, mișcat și alte stări ale zbaterii mele interioare de care nu asculta până atunci.

         Terapeutul mă atenționase să nu fac absolut nimic fără el, dar săptămânile de imobilitate au șters de mult orice urmă de înțelegere a oportunului și inoportunului din faptele mele.

Într-o noapte aleg să înfrunt inevitabilul! Nu aveam de gând să îmi încetinesc progresul psihologic doar pentru că al meu corp se tânguia în felul lui tăcut. Să se tânguie. Asta e soarta lui. La fel cum a sufletului meu era să merg înainte! Cum altfel să mă port cu această bestie, corpul ?

GATA! NIMENI NU MOARE LA 21!… NIMENI! Am îndurat atâta ca să mă împiedic la prima mare încercare din viața mea? EU VOI MERGE!

Rezultatele sunt cele care contează, nu mijloacele prin care ajungem la ele! Și totuși, chiar știind asta, acționez atunci împotriva mea și a mersului firesc hărăzit de ilustre minți în privința recuperării mele medicale, refuzând cu orice chip să mai amân ce aveam deja presetat în minte. Știu, este adevărat, câteodată îmi pierd răbdarea chiar și cu mine însumi!

Mă trag la marginea patului și înfruntând orice temere îmi trag piciorul stâng jos din pat, îl pun pe pământ și parcă nefiind deajuns, trag și piciorul drept, agonie, mă trag de pat și acum știu că voi merge.

Prima încercare de ridicare se concretizează într-o brutală rostogolire pe podea. Deși eu însumi sunt de acord cu metodele care aduc rezultate, prețuind oportunitatea, concluzionez acum că anumite metode, în ciuda eficacității lor, n-ar trebui folosite.

Deci îmi părea rău deja că am încercat această primă ridicare din pat de unul singur, asta fiindcă mișcarea degețelului precum și zvâcnirile din piciorul stâng nu erau tocmai ce credeam eu și anume că voi țopăi într-un picior prin cameră.

Dar viață, eu atunci am decis că voi merge! Încep să mă târăsc… m-am ridicat târându-mă și trăgând de firul unui biet televizor cu dinții, am mers, m-am târât un metru, aha să vezi tu soartă ce îți fac acuma!

Revenirea în pat după câteva ore de evadare din pat pe podeaua camerei mi-a șters orice urmă de oboseală pe care o aveam în acea noapte.

Spre dimineață mama intră în cameră și cu acel instinct de mamă a simțit, a simțit că  în ochii mei se întâmplă ceva, a simțit că e speranță, a simțit că e mai mult decât nebunia lăsată de atâta neputință…

         A știut ea ceva…

Nu am să te mint că ce a urmat au fost altceva decât luni întregi de nenorocită determinare! Luni întregi de umblat prin recuperare și prin morbide locuri în care oamenii sunt deja condamnați dinainte să intre pe ușă.

După primul moment când am început să mișc picioarele am știut că este o luptă pe care o voi câștiga în final…

A fost un șoc să trebuiască să stau într-un scaun cu rotile în primele luni după accident, dar acel scaun cu rotile este cel care m-a conectat înapoi la realitate, acel scaun cu rotile mi-a adus aminte că viața are tendința să te umilească din când în când!

Am dat peste nas neputinței… după încă câteva luni de mers în scaunul cu rotile am avut posibilitatea să mă deplasez în cârje…. În sfârșit descătușare totală …

 

                                                                                                  V

                                                                              Manifest pentru Suflet

Iată dragă cititorule cum soarta dă și semnale pozitive, nu joacă doar feste nefaste ca să ne prindă în alte și alte situații dramatice. Dacă până acum am vorbit de cât, fizicul a încercat  să mă țină la pământ acum este momentul să vorbesc despre cât , psihicul meu m-a ajutat să mă ridic.

 După ce am tratat atât de mult evenimentul fizic, în această parte a călătoriei prin mintea mea, îți voi da voie să mă iei de mână și să îți ating sufletul, nu fiindcă trebuie ci fiindcă este posibil.   

Acesta, cu siguranță, nu este manifestul urii împodobite în iubire. Tot ce se desfășoară acum și aici, scris în aceste rânduri este doar aleatoriul sufletului fiecăruia dintre noi.

Nu știu ce a fost mai greu, să duc propria mea luptă cu mine însămi sau să trec peste piedicile inimaginabile puse de, tocmai cei care erau în jurul meu.

Ce vreau să spun despre oamenii de lângă mine? Am ales tot timpul să cred în oameni! Am ales să îi susțin necondiționat, am ales să le fiu sprijin necondiționat atunci când am putut.

Ce crezi că au făcut majoritatea prezențelor din cotidianul meu ? Aceia pe care îi consideram prieteni, aceia pe care îi credeam cei mai apropriați aceia… au dispărut subit! Am reușit să realizez că în jurul meu se află foarte multe persoane ce se prostituau moral!

Unii au ales să mă vândă repede pe neputință, alții să profite conjunctural de situația mea!

Cei care însă zi de zi nu am avut să le ofer decât mărunte frânturi ale bunelor mele intenții aceia au fost cei mai prezenți, oameni la care nici nu mă așteptam să găsesc sprijin, l-am găsit necondiționat și nelimitat!

Vreau să subliniez acum că apreciez nespus de mult ce au făcut câteva persoane pentru mine și să mulțumesc din inimă acelora care când eram la pământ erau chiar acolo și trăgeau de mine să mă ridic!

Erau acolo lângă mine și au fost primii care mi-au adus aminte că nu pot să mă dau bătut!

Trebuie să merg, am multe de rezolvat; prin aceste cuvinte am certat psihicul meu și am conștientizat că trebuie să mă ridic în picioare și să încetez să îmi mai plâng de milă!

Mai ți tu minte dragă cititorule, cum imediat după ce am căzut la pat nu a trecut o săptămână și iată că EA a fugit tiptil.

Probabil că a fugit din calea oricărei încercări pe care o putea îndura alături de mine?

După atâția ani înțeleg că a fost nevoie  să pățesc toate acestea numai ca să pot înțelege însemnătatea adevărată a oamenilor de lângă mine!

Din momentul în care am mișcat prima oară în timpul ingratei mele paralizii am știut că totul s-a întors în favoarea mea și că timpul acum trece întru recuperarea mea totală.

Am un milion de gânduri să îți descarc acum din mine, am un milion de trăiri dar și de sentimente, am vrut dragă cititorule să simți până acum tot ce fizicul a îndurat pentru a putea să ne întoarcem cu fața spre interiorul cugetului meu.

Am fost slab!

Am fost slab înainte de accident, am fost slab înainte să înțeleg că a avea oricâte femei, sau banii, ori viața pe care o duceam… Nimic nu era valoros fără oamenii potriviți lângă mine.

La vreo sașe luni după ce am mișcat prima oară am scăpat și de căruciorul cu rotile, mergeam într-o cârjă și eram umila stafie al tânărului cu ochi albaștri ce cândva curma speranțe și efemere iubiri după bunul plac.

Trăiam un sentiment de grea încercare deoarece toată acea luptă mă secătuise de toată energia, știam că după ce am reparat fizicul acum va trebui să pun pe picioare și persoana mea întru totul.

         Nu puteam conduce o mașină, picioarele îmi erau prea slabe să pot atinge pedalele unui autovehicul, dar mă deplasam așa agale într-o cârjă. O umilă și ingrată imagine, ce nu mai amintea nimic despre cine am fost.

         Primesc un telefon de la un prieten, înainte de acest telefon eram în picioare de vreo câteva zile, un prieten mă anunța că Ea avea o mare problemă medicală și era internată.

         Era internată într-o stare foarte gravă, ajunsese la spital literalmente în ultimul moment.

         Jegoasele hiene de care ziceam, doctorul care o avea în grijă în București, nu vroia să o opereze până nu storcea de la familie și ultimul ban pe care îl aveau…

         Hai să fim rezonabili, eu cred că nu o mai iubeam, nici nu cred că o agream, între iubire și ură este un pas foarte mic.

         L-am înjurat pe prietenul ăsta al meu:

 

         -Băi tu ești nebun ce mai vrei de la mine?

         -Hai mă vrei să moară?

         -Nu mă mai interesează nimic despre ea

 

         Trântesc telefonul, plin de nervi, cu siguranță că nu mă implic, adică tocmai eu după ce ea m-a părăsit paralizat la pat?

         A fost momentul când am fost invadat brusc de foarte multe sentimente, mi-am adus aminte în câteva minute despre toate acele momente sensibile ce degajau iubirea dintre noi.

         Am rememorat poate primul moment când am cunoscut persoana ei, am rememorat toate acele momente incitante care îmi stârneau imaginația alături de ea.

         Dintr-o data am simțit un sentiment că nu pot lăsa lucrurile așa…

Intuiești probabil că a trebuit să fac ceva, am luat metroul în starea în care eram, să mă duc  până la hiena aia de doctor în birou …

         Nu știu cum vă imaginați voi ce a urmat în discuția dintre doctorul care nu vroia să o opereze decât jumulind familia de bani și mine…

         Dar l-am convins într-un final

         Operația ei a descurs greu și anevoios, doctorul a făcut tot ce a fost omenește posibil, gândindu-se că dacă nu o face, va da ochii din nou cu mine…

         A supraviețuit operației, după câteva zile tot prietenul acesta îmi spune vezi că de azi poți să o vizitezi!

         Am ales să mă duc să o văd special pentru a putea fi sigur că tot ce am făcut a fost cu folos.

         Iar am luat metroul, ciudată chinuiala asta printre oameni care oricum nu dau doi bani că cineva merge în cârje, dar am făcut efortul acesta. Am făcut efortul acesta pentru persoana care a plecat de lângă mine exact când aveam mai mare nevoie de ea.

         Reîntâlnirea s-a produs în fața salonului unde ea era internată, era afară și soarele bătea gentil pe fața ei, răvășită de operația suferită.

         Am mers sprijinit într-o singură cârjă până am ajuns față în față cu ea, era uimită, stupefiată să mă vadă mergând, nici prin gând nu îi trecea că mă va mai vedea vreodată.

 

-Bună! Am vrut să văd că ești bine!

-Dar tu… tu nu mergi!!!

-Eu?  Eu nu merg? Zici tu ?!

-Tu nu mergi…

-Eu nu merg, dar sunt aici!!

-Te iubesc!?!?!?

-Oare ?  …

 

         Dragă cititor, nu m-am dus acolo doar ca să vadă cât de mult a pierdut, m-am dus acolo să văd că ea este întradevăr bine și că deși nu merita am făcut tot ce am putut să aibe o nouă șansă la viață!

         Poate că odată și odată am să recunosc că a fost și un sentiment care nu vroia să lase lucrurile nespuse… vroiam ca lucrurile să fie clare în momentul care eu credeam, că este despărțirea noastră finală.

         Am să fac o paranteză din cronologia firească a acestui manifest pentru sufletul meu.

         Am ales întotdeauna iubirea greu accesibilă, am ales întotdeauna să cuceresc acele femei care nu se lăsau cucerite am ales întotdeauna să dăruiesc dragostea mai presus de mine.

         De fiecare dată orice EA era aleasă în mod specific, pentru calitățile desăvârșite pe care le avea în privința amorului sau pentru potențialul său în acest domeniu.

         EA a fost altfel, a reprezentat o chintesență a atâtor prezențe feminine ilustrate pe tapetul sufletului meu, dar e indubitabil adevărat  că nu am citit bine de la început persoana ei! 

În general renunţam la iubire pentru iubire aveam impresia că femeia visurilor mele se află lângă mine, credeam că o iubeam şi în acelaşi timp credeam că ea trăia şi iubea fiinţa mea.

Dar de fiecare dată o schimbam, pur și simplu nestatornicia venea din plictiseală sau din credința că ceva nou e automat mai bun.                                 Îmi aduc aminte când Ea, era blondă, deseori Ea era înaltă, iar mai bine dacă Ea era brunetă să aibă sânii mari. Poate că marțea făceam concesii, când ea era blondă și avea sânii mici.                                       Zvăpăierile erau la ordinea zilei, alegeam tot timpul să fie cât mai imorală și incitantă alegerea, alegeam să cred că eu sunt imun la mrejele lor.                                                                                                        Uneori uitându-mă la experiența acumulată  mă bufnește un râs isteric și asta fiindcă de fiecare dată cănd o schimbam pe EA era din ce în ce mai rău ca și alegere.

Poate din  ce în ce mai superficială sau mai limitată în potențial, ce să mai spun, din ce în ce mai prost alegeam.

Ea era întotdeauna alta dar totuși aceeași, știi bine când am zis de ea, că de fapt idealul și potențialul maxim din ea era de fiecare dată ceea ce doream. Nici nu mă interesa cum le chema… era doar o Ea de fiecare dată.

Să fii un om frumos înseamnă să fii cu onestitate tu însăți. Înseamnă să te accepți și să te iubești exact așa cum ești acum, să ai puterea să te accepți în toată splendoarea ta. Nu știam asta pe atunci!   

De abia acum îmi asum curajul de a mă privi onest și de a mă accepta așa cum sunt.

Prin asta îmi asum că sunt și dobitoc că am iubit o astfel de femeie! Îmi asum greșeala de a lăsa de la mine peste tot ce este moral.. am ales tot timpul să o pun mai presus de mine și ce crezi în final ea a făcut la fel, s-a pus tot mai presus de mine.

Am plecat de lângă salon, cu fala și trufia caracteristică, am înfrânt total, am reușit amândoi să răscolim ceva în această vastă prăpastie sentimentală.

Am răscolit liniștea noastră! Acum am realizat implicațiile a tot ceea ce s-a întâmplat! Acum trăiesc ce este, acum trăiesc într-un mare handicap psihic, am fost dezarmat de soartă, am fost dezarmat de persoana iubită, am fost înfrânt…

Am înțeles după atâta timp toate sacrificiile pe care eu le-am făcut pentru EA… Dar acum, poate este prea târziu și am înțeles că de fapt eu  nu o mai iubesc…

Acum am ales să fiu cel iubit! Ce este acum în sufletul meu cunoști doar  Tu dragă cititorule!

Mă aflam acum pe o bancă în fața spitalului rememorând toate acestea, toate mă năpădeau. Am ales multe în viață dar niciodată nu am ales să pierd!

Mă ridic, cu capul sus, așa cum mi-am jurat întotdeauna că voi merge! Acum, dacă vreau, pot să mă duc să îi dau iertarea mea și voi câștiga înapoi tot ce am pierdut.

Sau dacă mă îndepărtez acum de această bancă și de acest spital câștig tot ce am pierdut din rațiunea și respectul meu pentru mine însumi!

 

Plec.. mă opresc și privesc în gol!

Mă întorc cu fața spre poarta spitalului …

Ce să fac?

Totuși ?…. să îi mai dau o șansă ?

Nu ar fi mai bine ca timpul să stingă puțin lucrurile dintre noi?     

Nu mai bine  aștept eu o perioadă ? 

Va urma …

 

Acest fragment deschide parcursul primei cărți a autorului PtSuflet.

Cartea completă în format digital click:
en_generic_rgb_wo_60